(Not so) random thoughts (II)

Din nou trebuie să recunosc: mă apuc de scris textul ăsta la nimereală şi de data asta nu am nici măcar titlul. Am în schimb trei cuvinte: suferinţă, recunoaştere, speranţă, şi trei idei complet disparate asociate lor. Da, ştiu, sună ca naiba, şi, într-un fel nici n-are cum să sune altfel. Asta e de fapt prima idee, după cum se va vădi mai la vale (cel puţin aşa bănuiesc, fiindcă, după cum spuneam, din nou înaintez în orb – iar data trecută cînd am făcut asta am rămas temporar fără adăpost ).

Pe suferinţă mi-e ciudă (şi nu e vorba neapărat de nu’ş’ce tînjeală, sfîrşeală, depresie, poate fi şi o simplă durere de măsea). Mi-e ciudă că nu se poate exprima. Că nu se poate exprima altfel decît ai învăţat cînd te-ai lovit prima dată de măsuţa de cafea, încercînd să umbli la 10 luni şi mama a spus în locul tău: Au! (fetele-s mai precoce de mici, dar frate-meu, atipic încă de atunci, umbla binişor la 7 luni, cel puţin aşa e scris în răbojul faptelor de vitejie ale familiei). Şi de atunci Au! a fost. De la prima înţepătură de albină (care, afurisita, mi se încîlcise în păr, şi mi-am băgat urlînd capul sub robinetul cu apă rece, spre marele amuzament al aceluiaşi frate, între timp operat de dublă hernie ombilicală cauzată de efortul umblatului prematur), la primul genunchi julit cînd am căzut din soc (şi nici măcar nu era un copac adevărat, ci o tufă nenorocită), la primul picior rupt la ski (fabulez, dar mi-ar fi plăcut), la prima despărţire în toată regula de un iubit politehnist. Şi tot Au! a fost şi cînd am luat-o din nou o dată şi apoi încă o dată cătinel de la capăt cu primii paşi (după ce ieşiseră din burtoiul meu doi copii, nu în acelaşi timp, totuşi). Dar şi atunci cînd i-am văzut pe copiii ăştia pentru prima dată, aşa, clătinîndu-mă pe picioare (pentru acurateţe, a doua oară eram chiar în scaunul cu rotile) tot n-am găsit altceva mai bun de spus decît Vai!, care, după cum ştim, e verişorul lui Au! De aia zic, mi-e ciudă pe suferinţă că e monocromă, monofazică, monotonă, banală, răsuflată şi previzibilă peste poate.

Acum, desigur, teoria din spatele faptelor e că, de la Humboldt citire, învăţînd o limbă înveţi un mod de a te raporta la lume. Citat aproximativ: Nu poţi ieşi din cercul unei limbi (decît, cel mult, pentru a intra în cercul alteia), aşa cum nimeni nu poate ieşi din trăsăturile sale fizionomice.

Şi aici intră cumva în scenă cuvîntul şi ideea numărul doi: recunoaşterea. Îi căutăm pe ăia în care ne recunoaştem (ştiu, altă platitudine). În prima zi de liceu am regăsit în mulţimea intimidantă de necunoscuţi din curtea şcolii cîteva feţe familiare, dar doar cu o singură fată am devenit colege de bancă pentru următorii patru ani şi cele mai bune prietene pînă în ziua de azi. Dincolo de lecturile şi trăirile şi muzicile asemănătoare, declicul l-au produs buburuzele! Amîndouă aveam părul prins în coadă cu biluţe de păr în formă de buburuză. Biluţele nu erau identice, însă erau negreşit buburuze. Şi eram în clasa a IX-a!!! Ce vremuri…Anyway, după toate discuţiile şi tatonările ne-am zărit reciproc buburuzele din plete (Honni soit qui mal y pense) şi ne-am recunoscut!

De atunci încoace m-am tot recunoscut cu diverşi oameni, habar n-am de ce, dar ştiu cum. Dintre ăştia mai recenţi, cu unul m-am recunoscut pentru că ţinea de-o lanternă ca de-un axis mundi, cu altul fiindcă reuşea să evoce ciocolăţelele copilăriei: chinezeşti, mici şi înguste, învelite în staniol auriu, cu un al treilea pentru că îmi înţelegea cuvintele terminate în sufixul –lîc, cu al patrulea fiindcă n-a fost nevoie să-i traduc Ira furor brevis est, cu al cincilea pentru că-i plăcea să joace rece-cald, cu al şaselea fiindcă s-a convertit dintr-o întîmplare. Şi tot aşa. Din astea.

Cum se leagă cuvîntul unu, suferinţa, de cuvîntul doi, recunoaşterea? Păi, unii pot să brodeze mai bine decît alţii cu Au! şi Vai! Şi le iese uneori ceva ce, cum-necum, nu numai că transcende banalitatea suferinţei, dar mai serveşte şi drept ghidaj prin recunoaştere pentru noi, ceştilalţi. Pot eu s-o mai zic (dar mai ales s-o mai simt) altfel după ce atît de perfect banal fost-a spusă: În zadar suspin şi sufăr/ Lîngă lacul cel albastru… Vi se pare răsuflată? E mai cool:  It’s a quarter after one, I’m all alone and I need you now? Sau poate: Ohne dich /kann ich nicht sein /Ohne dich /Mit dir bin ich auch allein? Asta e, într-una sau alta tot ne recunoaştem şi ne trăim propria suferinţă după clişeele astea, că n-avem încotro. De aia mi-e ciudă pe suferinţă şi mi-e lehamite de recunoaştere.

Acuma, cu speranţa aveam treabă din cu totul altă parte. Cum teza mea de antropologie e despre sănătatea reproductivă, mi-am dat seama la un moment dat că am ocultat timpul în interviurile mele. Interlocutorii mi-au vorbit mereu despre viitor, dar pe mine m-a interesat doar trecutul, adică de unde veneau obsesiile, preocupările, grijile lor, dar nu încotro mergeau. Eu credeam că-mi vorbesc despre trecut şi spaime. Or, ei tocmai despre viitor şi despre speranţă îmi povesteau. Pentru că nu poţi vorbi altfel despre viitor decît cu speranţă. Misterios lucru speranţa. Speranţa o venerez, pentru că n-o înţeleg.

Recapitulînd, mi-e ciudă pe suferinţă, pentru că vine mereu aceeaşi, mereu neinteresantă, mă păcăleşte perfid de fiecare dată că ar fi ceva de capul ei. Mi-e lehamite de recunoaştere pentru că sînt dependentă de ea, pentru că e proteică, pentru că-mi joacă sufletul pe degete. Mi-e teamă de speranţă pentru că e lipsită de imaginaţie, punctuală şi fidelă precum un soldat îndrăgostit.

Descîntec de diochi

Să luă Puşa pă cale,

Pă cărare,

Pînă la calea jumătate.

Acolo s-o tîlnit

Cu nouă moroie,

Cu nouă strigoie,

Cu nouă diochitori,

Cu nouă [?].

În faţă i s-o uitat,

Ceas de moarte i-o lăsat.

S-o cîntat,

S-o văietat,

Nime-n lume n-o ascultat.

Numa’ Maica Sfîntă

Din poarta Ceriului

Di pă prispa Tatălui

Di su raza soarelui:

-Ce te cînţi Puşe?

Ce te vaiţi?

-O, Maică Sfîntă,

Cum nu m-oi cînta,

Cum nu m-oi văieta,

Că m-am luat io

Di la casa me

Di la masa me,

Mîndră şi frumoasă,

Ca de la Dumnezeu lăsată

Pînă la calea jumătate.

Acolo m-am tîlnit

Cu nouă moroie,

Cu nouă strigoie.

În faţă mi s-o uitat,

Puterea mi-o luat,

Ceas de moarte mi-o lăsat.

-Nu te cînta,

Nu te văieta.

Că io soroc de la mine şi de la Dumnezeu

Trimete-voi.

Unde mereţi voi,

Nouă moroi,

Nouă strigoi?

-Noi merem la Puşa

Carnea să i-o luăm

Sîngele să i-l bem

Noi să ne ospătăm.

-Ba voi acolo nu mereţi!

Mereţi în Marea Roşie

C-acolo este o [?].

Sînjele i-l beţi,

Carnea i-o mîncaţi,

Puterea i-o luaţi

Şi la Puşa pace-i daţi!

Să rămîie curată şi luminată

Că de Maica Sfîntă lăsată.

Leacu de la Dumnezeu

Şi de la Maica Sfîntă

Descîntecu’ de la mine.

 

 

Text magnetofon 07735 I.A.F. Cluj, informator: Vinţe Maria, 64 de ani;localitatea: Gîrbou; cules de: Ion Cuceu; data: 12.VII.1969.

Gravidă în România: violenţă structurală sau responsabilitate personală?

Adrienne Strong e doctorand în antropologie medicală la Washington University in St. Louis, Missouri. Timp de peste un an, a asistat zilnic la controale prenatale şi naşteri într-o clinică-dispensar din Tanzania, încercînd să identifice cauzele mortalităţii infantile şi materne la nivelul interacţiunii disfuncţionale dintre cadrele medicale şi viitoarele mame. La întrebarea tulburătoare de ce preferă viitoarele mame africane să-şi rişte sănătatea, copilul nenăscut şi viaţa în loc să se lase îngrijite gratuit în cadrul sistemului public de sănătate au încercat să răspundă de-a lungul vremii şi alţi antropologi[i]. Adrienne descrie scene în care asistentele medicale fie trec nepăsătoare pe lîngă femei în travaliu care le cer ajutorul, fie le impun autoritar acestora procedurile standard de naştere în ciuda inadecvării lor la situaţiile concrete, sau în care medicii le reproşează printre înjurături gravidelor că şi-au administrat singure remedii naturale.

Analiza comportamentului providerilor din domeniul sănătăţii reproductive (doctori, asistente, moaşe, infirmiere) faţă de femei (gravide cu sarcini patologice, viitoare mame gata să nască, lăuze sau doar femei suferind de diverse afecţiuni ginecologice) e o zonă interesantă antropologic pentru a documenta felul în care micro-politicul operaţionalizează cotidianul, potenţînd, în cele din urmă, macro-politicul.

Pornind de la poveştile din Tanzania (şi de la altele asemănătoare din maternităţi din Estul Europei[ii]) vreau să pun în discuţie felul în care cadrele medicale par a face uz de o competenţă dincolo de cea medicală pentru a impune norme ale “rezonabilităţii” reproductive. Cîteva exemple mai mult sau mai puţin anecdotice, dar nu mai puţin reale, vor ilustra convingerea doctorilor/asistentelor/moaşelor că femeile au nevoie nu doar de îngrijire medicală, ci şi de educaţie pentru sănătate (în noua limbă de lemn a reformei), de îndrumare (concesiv, dar încă elegant exprimat), de îndreptare şi constrîngere (mai pe şleau). Dacă, pentru doctori, femeile sînt de vină pentru condiţia lor, antropologii ocultează problema răspunderii personale şi atacă domeniul sănătăţii reproductive din perspectiva relativismului cultural şi violenţei structurale.

continuarea aici

---

[i] Vezi, de pildă, Rachel Chapman, Risking Reproduction in Central Mozambique, Nashville: Vanderbilt University Press, 2010.

[ii] Michele Rivkin-Fish, Women’s Health in post-Soviet Russia. The Politics of Intervention, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2005.

’cause once again I cannot sleep

Cum l-am ratat pe Jonathan Franzen

Pentru Cănuţa

Scriu pentru că mi-e teamă să mă opresc şi să văd că aici nu locuieşte nimeni. Ştiţi ochiul ăla atoatevăzător, hîtru şi plimbăreţ?

Acum vede de foarte de sus o cameră cu podeaua lăcuită. Soarele după-amiezii de vară intră pieziş prin jaluzelele albe şi aruncă dungi de lumină pe pereţii din placaje, văruiţi urît. O fată şade pe pat, cu laptopul în poală. Vrea să îmbătrînească şi nu poate.

Imaginea se smulge smintită, trece pe lîngă ventilatorul din tavan care se învîrte nebuneşte, trece printr-un acoperiş, vedem o grădină cu piscină şi tufe de caprifoi, coroane de stejari, străzi pline de gropi, maşini miniaturale, pietoni. Ochiul şovăieşte pînă găseşte o cupolă, apoi îşi ia avînt şi trece prin acoperişul sferic, intră într-o sală de conferinţe, plină ochi cu studente frumoase în şlapi şi şorturi, cu păr castaniu, lung şi drept, sporovăind zgomotos, cu vocale foarte deschise  and I was like wow, you know…o mînă ţine un iphone cu Hello Kitty, pe ecran ttyl.  Între timp, Jonathan Franzen s-a suit pe scenă şi citeşte un fragment din ultima lui carte.

Ochiul trece înapoi prin cupolă, stejari, străzi, şi mai sus, meandrele Mississippiului, malul oceanului. Pe o plajă cu nisip alb, uitată de lume, între două fîşii de mare, trei copii fugăresc un labrador. Imaginea se smulge iar, la nord, la nord, mama lor stă la lumina opaiţului şi tricotează ceva fără noimă. De fapt, nu-i cu totul fără noimă, ochiul cel hîtru şi curios se apropie mai mult: femeia croşetează un sandwich, un măr şi un şerveţel. Le bagă pe toate într-un plic pe care scrie gingaş numele celui pe care numai ei dintre toate îi e dat să-l aştepte.

Cineva bate la uşă. E camionul UPS. A adus o sticluţă cu ojă, iar ea se apucă să vopsească cu ojă pereţii casei. Ochiul omniscient se fîstîceşte peste poate, iese pe uşă, încetişor, să nu întrerupă taina. Încotro? Se aşează obosit pe verandă, îşi aprinde o ţigară. Ochiul închide ochii şi vede o vulpe şi un leu îmbrăţişaţi. Sau doar încleştaţi?

De ce gustăm ştirile oribile despre ce se întîmplă în maternităţi

Am recitit recent articolul scris de Cărtărescu după incidentul din august 2010 de la maternitatea Giuleşti cînd au fost arşi într-un incendiu unsprezece nou-născuţi. Deşi foarte emoţional, din punct de vedere antropologic articolul nu e tocmai corect atunci cînd prezintă efigia mamei cu copilul în braţe drept un simbol universal necontestat.

Dincolo de reprezentările mediatice de tip catastrofic (de cele mai multe ori justificate), e totuşi important să privim statisticile: între 2000 şi 2010 mortalitatea infantilă s-a înjumătăţit în România, ajungînd de la 18,6 la 9,8 decese la mia de nou-născuţi vii. La fel, mortalitatea maternă ajunsese în 2008 la 27 de decese la fiecare 100.000 femei care au dat naştere. Pentru comparaţie, în 1989 cifra mamelor care mureau la naştere era de 169 din 100.000. Chiar dacă cifrele sînt încă mari faţă de cele din Europa de Vest, mortalitatea infantilă şi cea maternă s-au diminuat simţitor după 1989, în ciuda imaginii de groază despre sănătatea reproducerii proiectate de mass-media.

Nu îmi propun aici să evaluez gradul de veridicitate al relatărilor mediatice despre naşteri şi maternităţi. Ceea ce mă interesează mai degrabă e de ce asemenea descrieri au un impact atît de mare. Influenţaţi de ceea ce văd la televizor şi citesc prin ziare şi pe platforme, oamenii de rînd consideră spitalele publice în general şi maternităţile de stat în particular aşa cum Cărtărescu a descris maternitatea Giuleşti: un loc al ororilor, al mizeriei umane şi materiale.

1)În primul rînd, simpla existenţă a mediilor prin care informaţia ajunge la mase (mass media, carevasăzică) contribuie la propagarea reprezentărilor despre sistemul medical. Zecile de televiziuni (din care vreo 8 specializate în ştiri), sutele de ziare naţionale şi locale, saiturile, platformele online de tot felul – toate se întrec în a-şi cuceri, păstra şi extinde audienţa. În condiţiile astea, ştirile cele mai tragice şi mai spectaculoase (cum sînt cele despre bebeluşi arşi şi mame moarte la naştere) sînt rulate şi răs-rulate pe toate canalele disponibile, într-o multiplicare isterică şi caleidoscopică. Informatorilor mei lumea văzută la televizor le apare pe dos, coruptă şi populată de femei vulnerabile:

CP: Cît se plăteşte pentru o naştere?

Maria: Dai cît poţi, cam 10 milioane. Da, pentru o cezariană ăsta e preţul, dar trebuie să te tîrguieşti înainte, ce crezi?

CP: Să negociezi direct cu doctorul?

Maria: Păi da, direct cu doctorul. Lucrurile nu mai sînt ce erau, Cristina, nu mai e ce era, toate-s pe dos. Arată la televizor femei amărîte, disperate, se duc la doctor…

2) Românii sînt avizi consumatori de media. Uitate sînt vremurile post-revoluţionare cînd eram conştienţi de manipularea orchestrată de programele televizate (Cu televizorul aţi minţit poporul, remember?) Că ţine de nou descoperita libertate, că are doar o funcţie compensatorie – pentru mulţi e singura modalitate de participare la o nouă cultură a consumului şi divertismentului de tip vestic – puţin importă. Fapt e că românii consumă TV pe pîine.

3)Medicalizarea reproducerii a strămutat sarcina, naşterea şi celelalte evenimente perinatale din spaţiul privat al casei şi le-a adus în domeniul mult mai vizibil al îngrijirii de tip instituţionalizat şi biomedical. O altă interlocutoare mi-a spus: “Prea multe cazuri de mame care mor la naştere. Adică, pe vremuri năşteau în căruţă, pe cîmp, vai de ele, dar nu auzeai de nimeni să moară la naştere. Acum, tot ce auzi e că a murit la naştere, în spital, cu doctori, cu specialişti, cu…” Astăzi naşterile disfuncţionale sînt imediat înregistrate, detectate şi promovate prin relatări senzaţionale, ajungînd să fie cunoscute în afara comunităţii în care au loc. În felul ăsta sînt influenţate percepţiile legate de sănătatea reproducerii ale unor oameni care nu au nici o legătură cu cei din ştiri. Alta decît cea imaginată, făcută reală şi instituţionalizată de către mass-media.

4) În condiţiile în care fertilitatea româncelor e de doar 1,3 copii, pentru multe cupluri primul copil rămîne şi singurul. Familia tradiţională în România era una cu mulţi copii. Fertilitatea, dar şi mortalitatea infantilă erau foarte mari. Bebeluşi morţi sau mame care să nu supravieţuiască naşterii erau evenimente curente. Că de acolo a şi rămas urarea adresată proaspeţilor părinţi: Să vă trăiască! Copiii erau atît de mulţi încît erau cumva interschimbabili, nici unul nu se bucura de o atenţie excesivă în comparaţie cu ceilalţi. În schimb, noua cultură a primogeniturii focalizează atenţia părinţilor asupra unicului şi preţiosului copil, încă înainte de naştere. Şi de aceea relatările presei despre sarcini cu risc şi naşteri cu probleme dobîndesc o nouă relevanţă. Toate astea pot pune în pericol binele copilului în care familia investeşte potenţial cam toate resursele economice, sociale şi emoţionale.

Traume şi grafice

După cutremurul din Haiti graficele stării de sănătate a populaţiei – în special cele privitoare la mortalitatea sub 5 ani – au luat-o razna mai rău decît seismografele. Graficele stării de sănătate sînt un bun indiciu pentru diversele traume prin care trece o anume populaţie la un moment dat. Cutremurul a fost urmat de o gravă epidemie de dizenterie, de aici explozia mortalităţii în rîndul copiilor mici. În cazul ăsta, înlanţuirea cauzală, deşi nefastă, e în ordinea lucrurilor: cutremur – infrastructură şi locuinţe distruse – acces limitat la apă potabilă – proliferarea germenilor – morbiditate crescută – mortalitate crescută.

Ce ma intrigă însă e graficul următor, care ilustrează incidenţa cancerului de col uterin în România, între 1970 şi 2007. Despre ce traumă vorbeşte curba care oscilează nebun în sus şi în jos? Am cîteva posibile explicaţii, pe care le voi detalia în viitor. Pe moment însă mă mulţumesc cu ideea că acest grafic e o bună ilustrare a vremurilor neaşezate pe care le trăim.

Cervix uteri cancer incidence in Romania per 100,000 (source: WHO’s European Health for All Database, at http://data.euro.who.int/hfadb/linecharts/linechart.php?id=lchart_502559001327521281&ind=2360&xpt=-1)